Unde-s miturile? Unde-i realitatea?

Când eram mic, mi se spunea: "Nu-ţi fie frică să întrebi unde duce drumul. Foloseşte-ţi limba, şi vei merge până la capătul lumii". Însă după câţiva kilometri, se folosea o altă limbă. A te adresa cuiva pe stradă n-ar fi servit la nimic.

Mi se spunea: "Pentru a comunica cu străini, învaţă limbi străine la şcoală". Am constatat, însă, că 90% dintre adulţi nu pot să se exprime coerent în limbile pe care le-au studiat la şcoală.

Mi se spunea: "Prin intermediul limbii engleze te poţi face înţeles oriunde în lume". Însă într-un sat spaniol am văzut un francez şi un suedez ale căror maşini s-au ciocnit; cei doi şoferi n-au reuşit să comunice, nici între ei, nici cu poliţiştii. Într-un orăşel din Tailanda am văzut un turist neliniştit, care încerca să explice unui medic local simptomele pe care le simţea: nu s-a ajuns la nici o înţelegere. Am lucrat pentru ONU şi OMS pe toate continentele, şi am constatat că în Guatemala, Bulgaria, Congo, Japonia şi în multe alte ţări, în afara marilor hoteluri şi companii aeriene, engleza este inutilă.

Mi se spunea: "Graţie traducerilor, cele mai îndepărtate culturi sunt acum accesibile oricui". Însă când am comparat traducerile cu originalele, am găsit atâtea greşeli de interpretare, atâtea exprimări stâlcite şi erori de stil, încât am putut doar conchide că traducerile din alte limbi sunt o adevărată înşelătorie.

Mi se spunea, în ţări din vest, că se doreşte ajutorarea ţărilor din lumea a treia, respectând culturile locale. Însă am văzut că prin intermediul limbilor engleză şi franceză se impun cele mai puternice presiuni culturale. Am văzut că, fără nici o consideraţie cu privire la demnitatea lingvistică a celorlalţi, ne impunem dintru început propria limbă pentru a comunica cu ei. Şi am mai văzut nenumărate probleme de care se izbeşte educarea localnicilor, deoarece tehnicienii din vest nu cunosc limbile locale, iar în acestea nu există manuale.

Mi se spunea: "Învăţământul public va garanta şanse egale copiilor din toate mediile sociale". Şi am văzut, mai ales în lumea a treia, familii bogate care-şi trimit progeniturile la studii în Anglia şi SUA, pentru ca acestea să înveţe engleza, şi am văzut masele izolate în propria lor cultură, supuse unei propagande sau alteia, fără nici o deschidere spre exterior, ţinute şi prin intermediul limbii într-o stare socio-economică înapoiată.

Mi se spunea: "Esperanto a falimentat". Însă am văzut într-un sat de munte din Europa, copii de ţărani înlelegându-se fără probleme ca turişti japonezi, după numai şase luni de studiere a limbii.

Mi se spunea: "Limbii esperanto îi lipseşte orice valoare umană". Am învăţat limba, i-am citit poeziile, i-am ascultat cântecele. În acea limbă am ascultat confidenţe de la brazilieni, chinezi, iranieni, polonezi şi chiar de la un tânăr din Uzbekistan. Şi iată, eu - fostul traducător profesionist - trebuie să recunosc, că respectivele conversaţii au fost cele mai spontane şi profunde pe care le-am avut vreodată într-o limbă străină.

Mi se spunea: "Esperanto reprezintă sfârşitul a tot ceea ce e cultural". Însă când în Europa Occidentală, în America Latină, în Asia, am fost primit de esperantişti, am constatat că aproape fară excepţie toţi sunt mai cultivaţi decât concetăţenii lor din aceeaşi categorie socială. Iar când am luat parte la dezbateri internaţionale în această limbă, nivelul intelectuat s-a dovedit impunător.

Bineînţeles, am menţionat acestea celor din jurul meu. Le-am spus: "Veniţi să vedeţi! Există ceva extraordinar - o limbă care într-adevăr rezolvă problema comunicării între popoare. Am văzut un maghiar şi un coreean discutând în acea limbă despre flozofie şi politică cu o fluenţă incredibilă, după numai doi ani de studiu. Şi am mai văzut multe altele asemănătoare..."

Şi mi s-a răspuns: "Nu poate fi serios. Şi mai ales limba asta e nenaturală".

Nu mai înţeleg nimic. Când inima omului, când impulsurile acestuia, când cele mai subtile nuanţe ale gândirii se exprimă direct, de la individ la individ, prin intermediul unei limbi născute din dezvoltarea comunicării interetnice, mi se spune că nu este naturală.

Însă călătorind prin lume, ce văd? Văd oameni care renunţă la mult-doritul dialog cu locuitorii ţării vizitate. Văd dialoguri prin semne, ce duc la neînţelegeri groteşti. Văd persoane însetate de cultură, pe care bariere lingvistice le impiedică să citească atâtea lucrări mult-dorite. Văd un număr imens de oameni, după şase sau şapte ani de studiu al unei limbi străine, vorbind incoerent, cu o pronunţie ridicolă, negăsind cuvintele potrivite şi nuanţele pe care doresc să le exprime. Văd o inechitate şi o discriminare lingvistică ce prosperă cu rapiditate în întreaga lume. Văd diplomaţi şi specialişti vorbind la microfon, în timp ce în căşti se aude o altă voce decât cea a vorbitorului. Oare aceasta se numeşte "comunicare naturală"? Oare arta de a rezolva probleme în mod inteligent şi sensibil nu mai aparţine naturii umane?

Multe mi se spun, însă eu descopăr altceva. Şi mă pierd, dezorientat, în această societate ce proclamă dreptul fiecăruia la comunicare. Şi nu mai ştiu dacă sunt înşelat sau nebun.

Materialul de mai sus a apărut iniţial în Bukureŝta Informilo, Aŭtuno 1995
Ulterior a apărut în: Documente esperanto, vol. 1 (Cluj-Napoca: Editura Dokia, 1997)